Anul 1812: Anexarea Basarabiei și Ruperea Moldovei

Războiul ruso-turc din 1806–1812 s-a încheiat tragic pentru Principatul Moldovei. Prin Tratatul de Pace de la București, Imperiul Rus a rupt din trupul țării jumătatea de est dintre Prut și Nistru — un teritoriu de peste 45.000 km² — redenumeindu-l oficial „Basarabia”. Această anexare a marcat începutul unei stăpâniri țariste de 106 ani, caracterizată prin separare teritorială, colonizare și rusificare treptată.

I. Cauzele Anexării

Războiul ruso-turc din 1806–1812 a izbucnit pe 18/28 octombrie, țarul Alexandru I ordonând trupelor sale să traverseze Nistrul și să ocupe Țările Române. Cei mai importanți factori de influențare a desfășurării conflictului au fost jocurile de interese geopolitice dintre Prusia, Franța și Imperiul Habsburgic.

La începutul ostilităților, toți ambasadorii ruși din capitalele europene au fost instruiți să declare că Imperiul Rus nu avea „nici cea mai mică intenție să cucerească ceva de la Turcia”, urmărind doar „prevenirea intenției lui Bonaparte, exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru”. [1]

În pofida asigurărilor inițiale, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit (25 iunie / 7 iulie 1807) și după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I și Napoleon, țarul a obținut în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru anexarea celor două principate dunărene – Valahia și Moldova – în cazul unei victorii rușe.

Având garanții diplomatice, rușii au înaintat propuneri de pace încă din octombrie 1811, la Giurgiu, după înfrângerea armatelor otomane la Ruse și Slobozia. Propunerile țariste prevedeau ca „principatele Moldova, Valahia Mare și Mică [2] și Basarabia” să se alipească „pe veci la Imperiul Rus, cu orașele, cetățile și satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe și cu averea lor”, specificându-se că „fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița dintre cele două Imperii”. [3]

Porta Otomană a refuzat ferm capitularea totală. Confruntată cu iminența invaziei napoleoniene, Rusia și-a restrâns succesiv pretențiile: mai întâi la întreaga Moldovă dintre Prut și Nistru, apoi doar la Bugeac [4]. În final, profitând de grăbirea negocierilor și de coruperea unor delegați otomani, diplomația țaristă a impus din nou cedarea întregului spațiu dintre Prut și Nistru.

II. Desfășurarea Anexării (Cronologia Anului 1812)

Pacea de la București a fost rezultatul unor manevre diplomatice strânse, desfășurate contra-cronometru înaintea marii campanii a lui Napoleon în Rusia.

1. Mai — Semnarea Tratatului de Pace

Pe 16/28 mai 1812, la București, în hanul agentului rus Manuc Bei, s-a semnat Tratatul de Pace. Documentul conținea 16 articole publice și 2 articole secrete. [5]

Prin articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda un teritoriu de 45.630 km², cu circa 482.630 de locuitori, 5 cetăți (Hotin, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Ismail), 17 orașe și 695 de sate. Au trecut sub administrație țaristă ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul. Numele de „Basarabia” a fost extins ulterior de ruși la întregul spațiu anexat. [6]

2. Iunie — Ratificarea Otomană și Invazia lui Napoleon

Pe 11/23 iunie 1812, Marele Vizir Ahmed Pașa a ratificat tratatul la Constantinopol. O zi mai târziu (12/24 iunie 1812), Marea Armată a lui Napoleon a trecut Nemanul invadând Rusia, confirmând urgența strategică cu care țarul Alexandru I urmărise încheierea păcii pe frontul balcanic. [7]

3. Iulie — Ratificarea Imperială și Primul Guvernator

Pe 11/23 iulie 1812, țarul Alexandru I a ratificat oficial tratatul la Vilnius (Wilno), anexarea devenind executorie din punct de vedere al dreptului internațional țarist. [8]

La 23 iulie / 4 august 1812, boierul moldovean Scarlat Sturdza a fost numit prin ukaz imperial în funcția de prim guvernator civil al noii provincii, având sarcina de a organiza o administrație provizorie. [9]

4. August — Instituirea Numelei Oficial

Pe 21 august / 2 septembrie 1812, Senatul Diriguitor de la Sankt Petersburg a oficializat denumirea de „Basarabia” pentru tot spațiul dintre Prut, Nistru, Dunăre și Marea Neagră, suprimând vechile împărțiri administrative moldovenești. [10]

5. Octombrie — „Așezământul Provizoriu”

Pe 29 octombrie / 10 noiembrie 1812, amiralul Pavel Ciceagov a aprobat „Așezământul provizoriu al cârmuirii Basarabiei”, primul act normativ local prin care limba română și legile moldovenești erau menținute temporar în administrație și instanțe. [11]

III. Consecințele Anexării

1. Mutilarea Teritorială și Economică

Anexarea a rupt jumătate din teritoriul Principatului Moldovei. Noul hotar de pe râul Prut a retezat legăturile economice, administrative și umane de secole. Sate, moșii și familii au fost separate, iar Moldova rămasă la vest de Prut a fost privată de cetățile strategice de la Nistru și Dunăre (Hotin, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Ismail). [12]

2. Dinamica Demografică și Colonizarea

În locul populației turco-tătare care părăsea Bugeacul, autoritățile țariste au adus coloniști bulgari, găgăuzi, germani, ruși și elvețieni, oferindu-le pământuri și scutiri de taxe. Deși românii moldoveni reprezentau inițial peste 85% din populația totală, ponderea lor a început să scadă treptat, în special în zonele urbane și în sud. [13]

3. Autonomia Temporară și drumul spre Gubernie

Între 1812 și 1828, Sankt Petersburgul a aplicat o politică de tranziție prudentă. Prin Așezământul din 1818, provincia a primit o autonomie extinsă. Însă odată cu Regulamentul din 1828, promulgat de țarul Nicolae I, autonomia a fost lichidată complet, Basarabia fiind retrogradată la statutul de simplă gubernie rusească. [14]

4. Subordonarea Bisericii

În 1813 s-a înființat Arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului sub conducerea Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni. Deși inițial s-au tipărit cărți românești și s-a deschis Seminarul Teologic, după moartea mitropolitului (1821), Biserica din Basarabia a fost treptat integrată în Sinodul Rus, devenind un instrument de rusificare. [15]

Surse Istorice și Bibliografie

Referințe și Documente

  1. ^ Beskrovnîi, L. G.: Din istoria politicii externe a Rusiei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până la Congresul de la Viena, Editura Nauka, Moscova, 1976.
  2. ^ Prin „Valahia Mare” și „Valahia Mică” se făcea referire la Muntenia și Oltenia.
  3. ^ Mușat, Mircea: Considerații privind urmările dominației și ingerințelor străine asupra evoluției istorice a poporului român, în „Anale de Istorie”, nr. 2/1976, București, pp. 197–200.
  4. ^ Ibidem, p. 196.
  5. ^ Boldur, Alexandru: Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992, pp. 245–248.
  6. ^ Ciobanu, Ștefan: Basarabia: Populația, istoria, cultura, Editura Clio, Chișinău, 1992, pp. 43–47.
  7. ^ Giurescu, Constantin C.: Istoria Românilor, Vol. III, Editura ALL, București, 2000, pp. 210–212.
  8. ^ Cojocaru, Gheorghe E.: Tratatul de Pace de la București din 1812: Aspecte diplomatice și juridice, Editura Știința, Chișinău, 2012, p. 88.
  9. ^ Nistor, Ion: Istoria Basarabiei, Editura Humanitas, București, 1991, pp. 171–173.
  10. ^ Poștarencu, Dinu: O istorie a Basarabiei în date și documente (1812–1940), Editura Cartier, Chișinău, 1998, pp. 14–16.
  11. ^ Iorga, Nicolae: Istoria românilor din Basarabia, Editura Grai și Suflet, București, 1995, p. 112.
  12. ^ Enciu, Nicolae: Basarabia în cadrul Imperiului Rus (1812–1917), Editura Civitas, Chișinău, 2002, pp. 18–25.
  13. ^ Ungureanu, Constantin: Populația Basarabiei în secolul al XIX-lea, Editura Știința, Chișinău, 2011, pp. 45–52.
  14. ^ Poștarencu, Dinu: Op. cit., pp. 22–28.
  15. ^ Nistor, Ion: Istoria Bisericii din Basarabia, Editura Humanitas, București, 1991, pp. 88–94.